Carieră, încontro?

De când eram doar un copil de doisprezece ani, îmi doream să devin regizor de film. Mă uitam la filme, studiam actorii şi celelalte detalii tehnice.

Când am ajuns la liceu, am intrat într-o trupă de teatru pentru a dobândi mai multă experienţă în acest domeniu. Am învăţat ce înseamnă să lucrezi cu un grup de actori, ce înseamnă să joci şi să îi dai feedback unei persoane care joacă, ce înseamnă să depinzi de un grup de oameni şi ei să depindă de tine şi multe altele. Evident, noi nu eram decât nişte amatori, dar ne descurcam destul de bine.

Nu pot să spun că mi-a plăcut foarte mult să joc. După doi ani am realizat că o făceam din ambiţie. Eram mulţumită de rezultatele mele şi de reacţia celorlalţi la ceea ce făceam, lucru care mă ambiţiona foarte mult, dar nu îmi plăcea neaparat munca în sine. Nu îmi plăcea senzaţia pe care o aveam pe scenă. Foarte mult timp îl petreceam cu trupa. Ne înţelegem bine între noi, dar, deşi nu par, sunt o persoană introvertită. Îmi era greu să petrec atât de mult timp cu un grup de oameni. Festivalurile de teatru erau, în mare parte, un chin, chiar dacă nu pot să neg că am învăţat multe acolo.

Totuşi, ideea că într-o zi aş putea să îmi exprim gândurile şi ideile printr-un film sau chiar şi printr-o piesă de teatru era absolut minunată. Asta mă atrăgea şi, sincer, ideea încă mă atrage.

În timp ce eram încă în trupa de teatru, evident, aveam şi alte interese. Mă atrăgea politica de când eram în clasa a şasea. Îmi plăceau filosofia şi logica şi mă interesau şi alte ştiinţe sociale. Îmi plăcea să pun cap la cap informaţii şi să deriv o concluzie din acestea. Brusc, o carieră de regizor nu mai părea chiar aşa convenabilă în comparaţie cu una de cercetător sau om politic, în care aveai, de asemenea, oportunitatea să te exprimi.

După câţiva ani în care am fost sigură ce vreau să fac în viaţă, am rămas profund nehotărâtă. Mi-ar fi fost destul de greu indiferent ce aş fi ales deoarece, în momentul de faţă, profesiile preferate nu sunt printre cele mai căutate locuri de muncă. Nu ştiam ce să aleg şi aveam nevoie de îndrumare. M-am înscris în programul de orientare în carieră Jump la recomandarea unei prietene.

În cadrul programului, am aflat noi lucruri despre mine şi mi-au fost confirmate anumite calități. Direcţia de carieră a devenit mult mai clară după ce am discutat despre abilităţile, interesele, valorile şi calităţile mele. Deşi părea bizar să renunţ la o dorinţă pe care am avut-o de câţiva ani, deşi aveam experienţă în domeniu, regia nu era neapărat cea mai bună opţiune pentru mine.

Odată ce m-am decis în legătură cu cariera pe care doream să o urmez, fără să am dubii în legătură cu alegerea făcută, a trebuit să încep să mă documentez. Sunt convinsă că fără Jump, aş fi continuat să amân acest lucru, încercând să uit că peste un an voi da examenul de bacalaureat şi va trebui să urmez o facultate. Viitorul mă înspăimânta oarecum. Îmi era frică să nu reuşesc în ceea ce îmi propuneam, aşa că încercam să las totul pe mai târziu, deşi nu era deloc folositor. În cadrul programului am fost încurajată să caut noi informaţii despre locul de muncă pe care îl doream, despre universităţile la care aş putea studia, până când a devenit ceva plăcut şi interesant.

Cunosc destui adolescenţi care au această problemă a amânării, iar dacă ei singuri nu reuşesc să o rezolve, ar trebui să caute ajutor din partea cuiva cât mai repede. Poate că patru ani de liceu par destui pentru a stabili ce drum să urmezi în viaţă şi poate că pentru unii sunt, dar există mulţi elevi nehotărâţi, nesiguri pe sine şi pe abilităţile lor sau care nu se cunosc pe sine îndeajuns.

În septembrie va trebui deja să aplic la facultate fiindcă vreau să studiez în străinătate. Datorită experienţei din cadrul Jump OUT, această etapă a vieţii mele a devenit mult mai uşoară. Ştiu ce îmi doresc şi sunt pregătită să muncesc pentru a-mi atinge scopurile.

Articol scris de Andreea Andraș